Era o zi de călduroasă de august în urmă cu trei ani când Andrei, un băiețel de 7 ani din Salonta, s-a așezat pe patul unui salon al Clinicii Polisano din Sibiu, pregătit pentru o intervenție pe cord deschis. O inimă mică, cu două găuri din naștere, a avut nevoie de o mână de ajutor pentru a putea bate sănătos mai departe, după ani întregi de speranță, de drumuri la medici, de emoții tăcute și temeri mari.

Laura, mama lui Andrei, își amintește cu o claritate amară primele zile: „De la naștere am știut de malformația cardiacă… prima găurică s-a închis, dar a doua nu. Medicii ne-au spus că sunt șanse minime să se închidă de la sine și că cel târziu la șapte ani trebuie operat.” A urmat un șir de controale, întâi la Oradea, apoi la Cluj. Andrei obosea ușor, era mai firav și necesita grijă și atenție constante din partea Laurei.

În tot acest timp, frățiorul mai mic cu doi ani, Adrian, a fost ancora lui. Cei doi băieți sunt de nedespărțit, în modul cel mai clasic al cuvântului. „Nu stau o clipă unul fără altul”, spune Laura, zâmbind cu acel zâmbet de mamă împlinită. În ziua internării, Adrian l-a însoțit pe Andrei la Sibiu, împreună cu părinții. Au venit toți patru – o familie unită, care a înțeles că puterea se ține în cerc strâns. Într-o zi în care alți copii ar fi plâns sau s-ar fi jucat nepăsător, Adrian a golit raftul cu ouă Kinder dintr-un magazin și le-a adus în dar fratelui său, în spital. O grămadă de jucării pentru cel care a avut nevoie, în primul rând, de zâmbetul fratelui lui.

Operația a durat aproape toată ziua. Trei suflete au așteptat, în liniște, vestea că totul a trecut cu bine. „Pe mine m-au lăsat să îl văd la terapie intensivă. Avea tub la gât, trei tuburi la burtă… când l-am văzut, m-a dat gata. Era atât de mic, atât de neajutorat. Dar apoi m-am întărit”, își amintește Laura. Prima noapte a fost cea mai grea. Andrei se trezea plângând după ea, iar ea trebuia să rămână calmă și prezentă. În spital, era mama curajoasă. Apoi, treptat, a fost din nou doar mama.

La câteva zile după intervenție, Andrei a început să se simtă mai bine. A fost vesel, cuminte, și – spun medicii și asistentele – „extrem de curajos”. Inimioara lui a fost peticită cu grijă, iar copilul care altădată nu putea alerga mult a primit, în tăcere, promisiunea unui viitor fără restricții și opreliști. „Când ne-au externat, Andrei a vrut direct acasă. Acolo se simte în siguranță, acolo e fratele lui, acolo e lumea lui.”

Intervenția chirurgicală pe cord deschis a fost posibilă cu sprijinului financiar al Fundației Polisano. Cătălina Costache, directorul executiv al Fundației, a fost prezentă, a vorbit cu Andrei, cu Laura, le-a facilitat consiliere de specialitate și, mai ales, le-a insuflat încredere. „Pe cât de greu mi-a fost înainte, pe atât de ușor a fost la operație. Ne-a dat Dumnezeu putere… toată lumea s-a purtat minunat cu noi.”

Acasă, Andrei și Adrian au revenit la copilărie. Își construiesc corturi peste paturi, plimbă uneori capra familiei, Cappuccino, pe străzile din cartier, alături de verișoara lor, Eliza. Dacă Adrian merge la activități, Andrei se plimbă cu rolele în jurul școlii și abia așteaptă să-și revadă fratele. Sunt mereu împreună. Mereu în echipă. 

Andrei va intra în clasa a cincea. Îi place matematica, chiar dacă nu e prieten cu temele. Este un copil mai timid, retras, dar cald. Spre deosebire de Adrian, care e deschis, energic, spontan. Împreună se completează perfect. Vorba preferată de încurajare a lui Andrei este: ”doar oamenii curajoși merg la doctori.” 

Astăzi, Andrei este bine, inima lui bate astăzi fără pauze, fără efort. Merge la controale regulate, dar medicii spun că inima lui funcționează normal. A intrat în clasa a cincea, îi place matematica dar mai mult îi place să se joace cu fratele său. În inima lui rămâne un petic pus cu grijă de medici și o iubire uriașă, cusută cu fir de dragoste între doi frați care nu se despart niciodată.