O mamă știe. Știe atunci când copilul ei nu e bine uneori chiar înaintea medicilor, știe atunci când copilul ei va fi bine înainte să îi explice medicii și, mai ales, știe exact secunda în care pieptul copilul ei este despicat pentru operația salvatoare pe cord deschis. De unde știe? Pentru că deși îi despart pereții mai multor încăperi, ea simte pe corpul ei tăietura, arsura, durerea. Dacă aveți vreo fărâmă de îndoială, citiți cu curaj.

Fiecare răceală, cât de mică, necesita spitalizare. Niklaus a intrat sub supravegherea atentă a Viorelei Cotârlă, medic specialist cardiologie pediatrică încă de la două luni, când a fost depistat cu o malformație cardiacă congenitală. La trei luni găurica aproape se dublase, COVID 19 contractat la cinci luni nu a ajutat nici el iar la nouă luni diagnosticul era deja clar: defect septal atrial ce impunea operație pe cord deschis.

La un an și patru luni Niklaus a putut fi trecut pe lista copiilor ce urmau să fie operați în cadrul misiunii operatorii finanțate de Fundația Polisano din septembrie 2020, desfășurată la Clinica Polisano. Cel mai greu moment pentru părinte este cel în care îi este luat copilul din brațe pentru a fi dus în sala de operații. Numai cine nu a trăit această dramă, poate crede că nu e mare lucru.

”Când mi l-au luat din brațe nici nu am apucat să îi spun că îl iubesc, să îl pup, nu am apucat să fac absolut nimic și mă gândeam Doamne, poate e ultima dată când îmi văd copilul. Efectiv am simțit cum l-au tăiat. A fost un moment groaznic, când m-a furnicat tot corpul și am știut că în clipa aceea i-au tăiat pieptul. Atunci am simțit cât de puternică este legătura dintre o mamă și copilul ei. Deși am avut mult luni bune să mă obișnuiesc cu gândul că va fi operat, nu am fost pregătită cu adevărat.”

Monicăi îi dau lacrimile atunci când retrăiește orele cumplite de așteptare. Faptul că Diana Țâmpău și Cătălina Costache de la Fundația Polisano au fost acolo, lângă ea și lângă ceilalți părinți din acea misiune operatorie a contat foarte mult pentru că au venit încărcate cu calm și cu răbdare, cu urechi deschise spre îngrijorările părinților care așteptau în fața ușii să intre sau să iasă copiii lor din sala de operații. Deși cu sufletul mereu la Niklaus, Monica a reușit să se liniștească treptat și orele acelea grele au trecut mai lin în prezența lor empatică. Monica a știut, în secunda în care și-a văzut copilul plin de fire și de tuburi, cu acea certitudine care nu are de-a face cu medicina sau cu știința, ci doar cu intuiția și simțul ascuțit de mamă, că fiul ei este bine și în afara oricărui pericol.

Deși i-a citit cărți despre spitale și copii operați și i-a explicat cum a putut mai bine ce se va întâmpla cu el, Niklaus a fost foarte supărat pe mama lui imediat ce a ieșit din intervenție.
”Când am mers la ATI să îl văd în prima clipă după operție, m-am uitat la el și i-am spus că îl iubesc și el a întors capul și a închis ochii, nu a vrut să mă vadă (aici vocea Monicăi se rupe). A fost foarte supărat pe mine, două zile nu m-a privit deloc. Am simțit că îmi reproșează că am permis să se întâmple asta cu el. A fost o durere imensă. Era normal să fie furios și supărat după cele întâmplate. I-am dus cărțile preferate, i-am citit tot mereu. Am comunicat mult cu el și asta l-a ajutat. O zi și o noapte întreagă am stat cu el fără să mă mișc de acolo pentru că se agita în clipa în care plecam. După ce ne-am mutat pe salon a început să zâmbească și a vrut să vorbească cu tati și cu sora lui, Paula.”

Nu doar Niklaus avea pieptul pansat cu plasturi, Moți, ursulețul cel curajos, a avut și el nevoie de un plasture. Împreună au trecut peste primele zile post-operatorii, două perechi de ochișori negri cu un zâmbet mare. O singură dată s-a despărțit Niklaus, pentru scurt timp de Moți, cu acordul ursulețului, desigur. Atunci când colega lui mai mare de salon, în vârstă de patru ani a plâns, speriată. Moți i-a dat și ei din curajul lui de urs trecut prin operație pe cord deschis iar fetița s-a liniștit. Niklaus e un băiețel extrem de puternic. Imediat după operație a început să umble prin salon cât îl țineau piciorușele tremurânde și, o săptămână mai târziu, încerca să-și ajute mama la schimbarea pansamentelor.

Cât rezistă o mamă? Atât cât trebuie și încă cinci minute. Apoi, când pericolul cel mare a trecut, când nu mai trebuie să stea pe baricade și când nu mai depinde totul de rezistența ei, își poate da voie să aibă momente de slăbiciune.

”Eu am fost puternică până când am ajuns acasă și am realizat ce s-a întâmplat. La spital am simțit toate emoțiile și a fost greu dar abia după două săptămâni am început să resimt tot. Am avut atacuri de panică, nu puteam ieși din casă sau interacționa cu oamenii, eram foarte anxioasă. M-au năpădit toate sentimentele și nu știam cum să le fac față, în plus, zilnic trebuia să îl îngrijesc pe Niklaus, să îi curăț și pansez operația, a fost greu dar mă întărea să îl văd pe el vioi și vesel.”

Costurile operației au fost suportate, integral, de Fundația Polisano. Monica și soțul ei Florin nu ar fi putut susține financiar operația lui Niklaus dar au organizat o strângere de fonduri în familie și în cercul de prieteni pentru a sprijini activitatea fundației și o fac în mod constant și în prezent.

Azi Niklaus are patru ani, este un copil activ, nu are niciun fel de interdicții, trebuie doar să fie ferit de lovituri în zona toracică. Băiețelul este pasionat de mașini, de cărți și de dinozauri. Provocarea cea mai mare pentru Monica este să găsească acele cărți cu dinozauri pe care încă nu le au, ceea ce devine din ce în ce mai greu. Afară Niklaus e un mic vârtej, acum dă ture pe bicicletă sau pe trotinetă iar apoi trage șuturi la poartă. E vorbăreț, ager și extrem de matinal, spre exasperarea surorii lui de clasa a șasea care uneori poate ar dormi dimineața mai mult decât ora 5:30. Din fericire, intervenția pe cord deschis suferită la un an și jumătate a rezolvat la timp și dedinitiv problema lui Niklaus.